Nu întâmplător am ales acest titlu, ci pentru că sunt sigură că iubirea este cheia care descuie uşa marilor succese. Iubirea în educaţie este esenţială, cred eu, în dezvoltarea armonioasă a copilului, iubirea este fundamentul educației, al vieţii. Este ştiut faptul că familia trebuie să fie stâlpul în educaţia copilului, iar educaţia în familie este prima cărămidă cu ajutorul căreia se construieşte o vieţişoară. Cât de important este ca după o zi grea şi obositoare de şcoală, copilul să se întoarcă liniştit acasă, în locul unde-şi poate reface bateriile, fără să fie nevoit să suporte criticile mamei sau ale tatălui, care sunt nemulţumiţi de faptul că Georgel a luat o notă mai mare decât el la testul pentru care el s-a pregătit o săptămână. Cât de important este ca în momentul în care copilul se întoarce necăjit de la şcoală pentru că a luat o notă mică (am luat din nou exemplul acesta, pentru că ştim foarte bine câtă presiune se pune acum pe umerii copiilor: că trebuie să fie cei mai buni, că nimeni nu trebuie să ia o notă mai mare etc), mama şi tata să-l îmbrăţişeze şi să-i spună răspicat: ,,Tu nu eşti carnetul tău de note, valoarea ta nu stă în carnetul tău de note! Zâmbeşte, căci mâine e o nouă zi în care ţi se dă o altă şansă să concurezi cu tine şi cu nimeni altcineva!"
Vorbesc despre educaţie prin iubire, așadar asta trebuie să-i vizeze şi pe profesori, care sunt, după părinţi, exemplul de urmat al copilului. Când eram prin clasa aII-a, mi-aduc aminte că doamna învăţătoare ne tot repeta că trebuie să considerăm şcoala a doua noastră casă, iar pe învăţător, ca pe părintele nostru. Nu ştiu câţi dintre învăţătorii de astăzi mai spun lucrurile acestea elevilor lor, însă eu mi-aduc aminte cu-atâta drag de doamna mea învăţătoare, doamna Cica, cum îi spuneam noi, tocmai pentru că ne făcea să ne simțim la şcoală în elementul nostru şi nimic nu ni se părea greu, ba din contra, cu toţii doream să ştim cât mai multe, ca nu cumva s-o supărăm. Un profesor bun, după părerea mea, este un profesor care ştie şi să asculte, nu doar să vorbească. Să ştie să empatizeze cu nevoile copilului pe care-l educă. Cum ar fi dacă profesorul ar veni la catedră într-o zi şi în loc să spună: ,,Ionele, ridică-te-n picioare şi spune-ne ce-ai avut de pregătit pentru astăzi la istorie!" (am luat exemplul cu istoria, pentru că am avut în liceu o doamnă profesor de istorie, care făcea exact la fel, pentru dumneai era foarte importantă cantitatea răspunsului şi nu calitatea...un fel de turuială; ar spune: ,,Ionele, te rog să ne spui ce ţi-a plăcut din lecţia aceasta, despre Mihai Viteazul? Ce crezi că s-ar potrivi cu viaţa lui Mihai Viteazul, din viaţa ta?" Există bineînţeles atunci şi riscul ca elevul să răspundă simplu: ,,Păiii...nimic!" (căci ei, copiii, sunt primii care recunosc întotdeauna că au limite, că pur şi simplu nu ştiu). Şi-atunci, profesorul în loc să spună: ,,4, stai jos!", căci scopul lui acolo nu este de a da note mici, ci de a forma reprezentări despre anumite întâmplări şi fapte istorice şi de a-i învăţa pe elevi să iubească şi să cunoască istoria, ar putea să spună: ,,Păi cum Ionele, nu ţi-a plăcut ţie când Mihai s-a luptat cu atâta vitejie pentru a a realiza prima unire a ţărilor române etc?". Cum spunea un părinte care-mi este mie foarte drag: ,,Profesorul trebuie să-şi muleze nota, crescând-o tot timpul cu fiecare cuvânt adăugat în plus cu valoare în răspuns!"
Educaţia este tot, iar ceea ce aşază în inima copilului profesorul, aşază până la sfârșitul vieţii, căci ,,noi îmbătrânim cu profesorii noştri zâmbitori în suflet!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu